Satul de copii din Timisoara, infiintat de Fundaţia Rudolf Walther, ocroteste şi adaposteste copii proveniti din familii cu probleme, orfani sau copii ai strazii. Cateva ore petrecute acolo mi-au schimbat perceptia despre aceasta categorie de copii, pe care ii observam mai mult in copilarie, din cauza traumelor ce li se citeau pe figuri si te facea sa ii identifici ca atare.
In cei pe care i-am vazut ieri se vedea insa speranta: bine educati, extrem de politicosi, talentati, chiar daca lipsiti de afectiunea unei familii, aveau parte de straduinta unor oameni de a le suplini lipsa acesteia. Cu ateliere de formare profesionala (brutarie, croitorie, service auto, coafor, tamplarie, lectii de canto, dansuri, pictura, etc), cu activitati extrascolare, cu distractie, cu implicarea lor in construirea diverselor obiective din sat, se incearca sa li se construiasca o viata. Rata de reusita si integrare sociala se ridica astfel undeva la 80-90%.
Copiii de ieri m-au facut sa-mi para rau ca nu am putut sa stau mai mult acolo, sa stau cu ei si pentru ei, sa vorbim mai mult decat am reusit. Probabil o sa ma intorc acolo la un moment dat…