Dupa cateva luni de stat departe de casa, ieri s-a intors acasa Perlutza, bucuria jumatatii mele. Salvata de pe mana ticaloasa a ruginei si a uitarii, pregatita de o noua viata, era toata numai un zambet (atat Perlutza cat si jumatatea).

Desi obosita dupa atatea interventii chirurgicale estetice, s-a uitat putin in oglinda ei cea noua si a hotarat ca deja ar putea acorda cateva minute, pe fuga, unei mici sedinte foto.

S-a bucurat tare si de toamna insorita din jur care o intampinase, caci vara o pierduse.

Ne-a zambit pana la lasarea serii, cand, cu un fluturat de usa, ne-a spus noapte buna si s-a strecurat usor in noul ei garaj, sa traga un pui de somn pana la intalnirile urmatoare, cand va avea parte de inca putina cosmetica, putin masaj… Stie ca va redeveni tanara si frumoasa ca in tinerete.

“Vai, imi pare rau, dar nu stiam cine sunteti…” sau “Aaaa, daca stiam ca nu este el seful… ce-i mai ziceam…”
Cand o sa invete lumea ca respectul este datorat indiferent de statutul, varsta interlocutorului?
O superioritate afisata cu nesimtire fata de cei ce fac munca de jos. Cu marlanie. De oameni care in proportie de 90% nu stiu sa faca decat un singur lucru, si nici acela nu e sigur, iar daca ii scoti din acel ceva nu se mai alege nimic din ei. S-au obisnuit sa le faca altii treburile si le-a disparut orice urma de indemanare. Acei altii pentru care au uitat ca trebuie sa existe consideratie.
Toata stima pentru meseriasii din mainile carora ies lucruri frumoase! Si pentru cei care nu se sfiesc sa puna mana la treaba si sa faca mai mult decat un singur lucru in viata!

Rasfoiam niste bloguri si am dat peste cateva fotografii alb-negru. Mi-am adus aminte ca inainte de era digitala nu suportam fotografiile color. Ani de zile, cand toata lumea era innebunita dupa culori, eu ma incapatanam sa cumpar filme alb negru. Erau mult mai expresive. Mi s-a facut dor de alb-negru. Am chef de lucruri clasice, expresive. Sa fac lucruri simple, doar “poze”. Sa fiu retro…